Asa cum era de asteptat din sondajele de opinie, referendumul pentru adoptarea scrutinului uninominal cu doua tururi nu a fost validat din pricina unei prezente la vot mediocre. Sunt multe explicatii pentru acest lucru ce sunt avansate de oameni politici sau de jurnalisti, dar toate se invart, grosso modo, intre doua “modele”: modelul vointei populare sabotate si modelul vointei populare saturate.
Modelul vointei populare sabotate explica rezultatul referendumului in sensul acesta: poporul vrea, dar nu poate. Adica poporul vrea, in primul rand, sa isi exprime vointa, si aceasta vointa exprimata este indreptata catre scopul cu care a fost convocat referendumul (vorbim despre momentul actual). Nu se accepta ca poporul ar avea ca optiune sa nu isi exprima vointa sa pe subiectul respectiv. Sa nu aiba interes politic despre acel subiect anume, si cu toate acestea, sa fie in continuare un popor politic.
Pentru ca premisa de la care se porneste este existenta unei democratii definita in sens “tare” – ca putere efectiva a poporului, care ar detine in mod colectiv si real decizia politica. Deci, confruntati cu absenta acestui popor conceput (demagogic) ca fiind unul voluntarist in politica, cei care folosesc modelul explicativ al sabotajului vor percepe absenta ca pe un esec, o anomalie a vietii politice, si vor identifica vinovatii in tabara celor perceputi drept dusmani politici. “Poporul a fost prost informat, a fost manipulat, ceilalti au sabotat exprimarea libera a acestuia. Etc…” Initiatorul si generatorul actiunii politice “democratice”, precum si poporul acesta ideal si voluntarist, sunt, in schimb, exceptate de la vina absenteismului, si devin “nuclee” civice, responsabile, si legitimate, ele singure, in tandem, sa guverneze neluand in seama scopurile si vointele majoritatii “sabotatoare”. Asadar, ajungem la postularea necesitatii unei guvernari care sa fie exercitate de o minoritate “luminata”, voluntara, impotriva unei majoritati manipulate si pasive. Un fel de “dictatura a proletariatului”, in sens de validare a deciziilor pe care “nucleul ” dur si responsabil al cetatenilor le va lua, scapand de povara obligativitatii majoritatii calificate.
Modelul vointei populare saturate spune ca “poporul poate, dar nu vrea”. Adica, poporul, prin absenta, da de fapt un vot de blam celui care a initiat actiunea politica a referendumului. Ceea ce scapa din vedere cei ce folosesc acest model explicativ este ca, in ciuda prezentei scazute, totusi votul este unul covarsitor pentru. Blamul nu exista, decat cel mult indirect si perceput nu neaparat din perspectiva “poporului”, cat din perspectiva scopurilor maximale ale intiatorului referendumului. Deci, acelasi popor este perceput, de tabara cealalta a lingusitorilor vointei populare, ca unul care se apuca sa faca economii cu energiile sale politice, asteptand ca timpurile sa se mai limpezeasca si sa isi puna aceste economii in plasamente chipurile mai eficiente si profitabile.
Fiecare model cauta sa isi pastreze pentru sine idealul democratic si poporul acela destept, luminat si cu vointa politica. Fiecare din aceste parti ignora faptul ca acest “popor” abstenteist, neinteresat de scopurile lor politice, de explicatiile lor, chiar poate avea pareri politice proprii si chiar are si interese politice proprii. Doar ca ele nu sunt reprezentate de cei care se ocupa de explicatii post-alegeri.
