Alegerile primare ca optiune strategica

Daca partidele din Romania aleg sa organizeze in 2012 alegeri primare “pe bune” si nu doar pentru imagine asta vine ca o optiune foarte importanta de strategie: reintrarea in contact cu baza sociala a politicii “pierduta” în ultimii 20 de ani.

Cred ca exista un sentiment general in Romania si in afara partidelor, dar mai ales in interiorul lor, ca partidele orbecăe fara vreo busola sociala; si as adauga pe cale de consecinta si fara vreo busola ideologica ce-ar putea sa le spuna carui public sa se adreseze.

Cand spun “baza sociala” nu ma refer doar la o discutie teoretica. Ma refer la imposibilitatea practica a politicienilor de azi de a mai “chema” oamenii la angajament politic in orice forma: sa vina la un miting, sa lipeasca un afis, sa mearga sa vorbeasca vecinilor despre un subiect politic, sa vina la intruniri etc. Chiar si pentru cauze extrem de importante politicienii romani se chinuie sa aduca lume la o intrunire ….

Alegerile interne vin astfel ca o posibilitate de a reconecta partidul la populatia reala, de a afla ce vor oamenii de fapt, care sunt problemele pentru care voteaza si in fond daca existenta lor mai e legitima sau nu. Legitimitate inteleasa prin capacitatea de a raspunde la problemele reale din societate. 

Liderii USL, ca sa luam un exemplu la zi, s-au exprimat in cateva ocazii enuntand in 2011 tinta de “1 milion de militanti contactati” si strategia generica: “fiecare din cei 1 milion sa primeasca un material si sa vorbeasca la randul lor cu alti 5-6 vecini, prieteni etc”. E vorba exact despre un asemenea deziderat, de a-si cunoaste si de a-si “încorpora” militanţii.

Cunosc eforturi pe care partidele romanesti le fac pentru a se “pune in contact” cu oamenii; au mers si merg extrem de greu. Stiu politicieni care au incercat sa restructureze filiale de partid si s-au lovit de aceeasi problema, intrebandu-se mereu in sec “ce e de facut? cum aducem oamenii?”.

Daca s-a ajuns la suprematia mitei electorale in ultimii ani, un motiv, altul decat cele morale, este ca politicienii romani nu mai cunosc alt mijloc de a comunica efectiv si cu rezultate cu oamenii. De a comunica in mod direct.

Probabil ca singurii care mai pastreaza un sens mai solid al relatiei cu oamenii, direct, nemijlocit, sunt primarii din comunitatile mici – acesta fiind alt motiv pentru care ei sunt atat de “preţuiţi” in alegeri cand mare parte din povara “muncii de teren” cade pe capul lor. Dar nu va imaginiti vreo comunicare sofisticata – e vorba de fapt de retele umane proto-democratice, bazate pe relatii de rudenie, pe relatii de mici interese sau chiar pe emotii si sentimente banale, de natura inter-personala, asa cum pot fi ele intr-o asemenea comunitate.

Impasul strategic pe care nu stiu insa daca partidele sunt pregatite sa il treaca, sa il “digere” este competitia reala interna. E vorba de realitatea unei dispute in care candidatii scot pe masa tot ce e mai urat unii despre altii. E greu pentru un partid sa accepte ca asemenea lucruri sa fie spalate in public. E greu sa accepti ca deodata sa nu mai existe o “bucatarie interna” unde se transeaza tot.

Mai ales e greu sa accepti ca oameni care pot avea viziuni chiar radical diferite si se pot urî efectiv in plan personal pot convietui in acelasi partid pentru ca altceva mai important ii leaga: niste idei, valori, program, familie politica etc.

E greu sa accepti ca “invingatorul” devine liderul si ca intre el, invingatorul, si partid se pune pentru 4 ani un semn de egalitate; in timp ce tu trebuie sa SALUȚI victoria. Iar dupa ce altul a castigat nominalizarea sa te aliniezi in spatele lui si sa lupti alaturi de el ca “frate”. Cel putin pana la urmatoarele alegeri cand il concurezi din nou. Si asa mai departe.

Iar pentru unii e greu sa accepte ca nu isi mai umplu odata la 4 ani buzunarele cu sute de mii de euro contra unei semnaturi pe o candidatura.